Inger cazut (partea III)

        Doamne, e noapte. Iar eu sunt fericit, cuprins de teama, dar fericit caci am reusit sa ating lumea ce pana acum statea sechestrata in nestiinta, sub picioarele mele. E noapte si ploua, ploua atat de sublim si de rece. Pentru prima oara in viata mea pot simti stropii de roua ai cerului pe care pana acum doar ii admiram visator. Ii simt. Sunt pe un camp larg si e intuneric. In fata mea intuneric, in spate intuneric… ma dor ochii de atata obscuritate, caci am fost obisnuit cu lumina si simplitatea. Dar intunericul este atat de complex si in acelasi timp, de derutant si de nul. Daca privesc in sus nu te vad, Tata, si nu ii pot vedea nici pe cei cu care ma puteam asemana odata. Daca privesc la imparatia Ta vad doar ceata si ma simt parasit. Am senzatia ca nici nu ma mai urmaresti cu privirile, deja m-ai uitat. Acum inteleg de ce cei de aici il percep atat de greu pe Dumnezeu.
      Insa undeva, departe, in zare… sunt luminile orasului… si este si Ea. Acum ca o simt atat de aproape, nu gasesc curajul de a ma misca din loc, de a imi lua sansa sa o vad, sa o admir, sa o ating… Acum ca sunt aici si ca mi-a fost atat de greu sa ajung aici, realizez ca nu pot merge mai departe. Ma voi multumi oare cu placerea de a ma sti doar mai aproape de un vis mult prea frumos pentru a putea fi suportat de coardele pieptului meu ? Privesc in sus… sentiment de nesiguranta… Ploaia… vise neimplinite… Am doua posibilitati… sa merg mai departe si sa opresc suvoiul de picaturi imbibate cu raceala, sa opresc extinderea intunericului in lume, sa merg mai departe si sa imi ating iluzia… Sau sa raman aici, sa raman pe loc si sa imi las ochii sa nasca inca o lacrima cereasca, inca o picatura de ploaie, inca un vis neimplinit. Sa raman aici si sa privesc luminile orasului, sa astept sa ma topesc odata cu ploaia sau cu rasaritul sec al soarelui. Sa raman aici si sa nu o vad macar o clipa pe Ea, pe iubita mea cu ochi rapitori, cu buze pacatoase, cu sani rotunzi si calzi… pe Ea. Mi-e frica… ca ma va respinge… sau ca ma voi respinge singur, rusinat de indrazneala de a face atatea pentru dragostea unei pamantene. Micuta mea care nici macar nu stie ca Cineva o iubeste atat de mult incat isi lasa viata sa se stinga chiar acum. Ce face Ea ? Iubeste poate un altul in noaptea aceasta ?
Dar am vazut maretia intunericului, adancimea durerii si inutilitatea visului. Nu am vazut ce imi doream, dar am vazut Totul. Ploua… cu vise, cu lacrimi, ploua cu speranta si moarte… Ploua cu ingeri.

Ploua… cu vise, cu lacrimi, ploua cu speranta si moarte… Ploua cu ingeri.

Inger cazut (partea II)

      Doamne ! Erai atat de frumoasa ! N-am crezut vreodata ca voi avea sansa, dreptul de a-ti privi sublimele forme materiale prin ochiul de fereastra al noptii ce face uneori legatura cu ochiul de fereastra al camerei tale cand luna straluceste rotunda si plina in gandurile ei. Am savarsit probabil cel mai crunt pacat pe care o fiinta ca mine, daca ceea ce sunt eu poate fi numit fiinta, il putea savarsi vreodata. Am indraznit sa imi cobor privirile pe trupul tau si imi era frica… in fiecare secunda imi era frica si eram gata sa ma pierd in propria lume si sa te parasesc, caci aveam senzatia ca lumina ochilor mei ti-ar putea arde invelisul fraged al pielii. Imi era frica ca m-ai putea simti coborand tot mai mult intre sanii tai, agatandu-mi dorintele de sfarcurile tale… si atunci n-as mai fi cutezat vreodata sa iti rostesc numele macar, sa iti visez intunericul irisilor cu ochii deschisi. Un sarut ar fi fost de ajuns sa imi asigure fericirea pe vecie, si nici macar un sarut… o simpla atingere intre varful buzelor mele arse de apasatoarea puritate in care am fost inchis si dulceata buricului tau inecat in ispite pamantesti, dezgustatoare, pacatoase, atat de pacatoase incat as da oricand Raiul ce ma incatuseaza pentru o singura evadare in iadul ascuns, cu buna stiinta si intentie a Creatorului, intre inspititoarele tale picioare.
    Ai muri… Doamne, cum ai muri si te-ai topi in sufletul meu curat si in trupul meu imaginar daca ai fi a mea. Sau poate eu m-as rataci in tine, si nu as mai gasi vreodata iesirea spre lumina iertarii… Te-as iubi peste limitele eternitatii daca m-ai primi o singura data in tine.

M-am strans in durere si mi-am vandut o petala,
O petala din aripi, din viata mea goala,
M-am ratacit in taceri pana cand tacerea
Mi-a-ntreit sangeros de sadic durerea.
Mi-ai auzit lacrimile pe icoanele tale
In noptile reci acoperite cu zale
De nepasare si ganduri, de iubire cereasca
Rastignita pe-o iluzie profund pamanteasca.
Paraseste-ma, Tata, arunca-ma-n mare,
Arunca-ma-n iad, in a Ei inchisoare,
Arunca-ma-n ceruri, in nori, in nestire,
Uraste-ma, Tata, caci m-am pierdut in iubire.
M-am ratacit in pacat, m-am atins de-a sa piele,
Am iubit-o carnal in toate visele mele,
Am invelit-o in aripi, in lumina si viata,
Mi-am pierdut ratiunea in ispite si ceata.
Uraste-ma, Tata, sa pot pleca din albastru,
Sa ma puteti numi toti un simplu inger sihastru,
Un ratacit in Nicaieri-ul ascuns de sub mine,
Unde iubirea n-aduce pacatu-unei crime.
Dar lasa-ma, Tata, elibereaza-mi destinul
Sa-i pot urma numele amar ca pelinul,
Caci imi arde gatlejul, imi arde plamanii,
Ma cheama ne-ncetat in ghiarele lumii.

Isi ingenunchia sperantele, visele, lacrimile, sufletul, intregul suflet, curatul suflet… la picioarele Creatorului. Era gata sa-si arunce oricand aripile, coroana, juramantul etern pentru a putea cobori in ceea ce pentru el ajunsese sa semene cu un templu, in lumea de jos, unde zeita era doar Ea, copila, pacatoasa copila cu ochi de intuneric. In privirile Zeului era raceala, tristete, neinduplecare… In privirile ingerului era dragoste, durere, era pura nebunie. Avea sa plece si fara binecuvantarea Tatalui, avea sa plece oricum, cu riscul de a sfarsi strivit de duritatea impactului cu realitatea. Sa plece… sa-si rataceasca singur visele in disperare, in esec, dezamagire… Voia doar sa o vada, macar sa o vada si sa ii atinga mana dreapta, sa i-o ridice spre pieptul lui pentru ca Ea sa ii poata simti inima… Iar apoi, apoi ar fi putut sa moara, sa se topeasca… fericit… atat de fericit.

Si-a scurs seva nemuririi la portile eternului,
Nechibzuinta i-o plangea zeita infernului,
Oftau stele si zvacneau aripile aruncate,
Prinse si distruse rece de-ale iadului Hecate.
Zambea adanc, nestiutor, cuprins in al sau vis,
Crezand intr-un destin macabru, niciodata scris.
O lege-a firii-a fost calcata de-a lui saritura
In intunericul funebru ce respira doar ura.

Va curge din Eden un inger, un suflet pierdut
Ce-a vrut sa stie ce-i iubirea, sa afle n-a putut…

Va curge din Eden un inger, un suflet pierdut
Ce-a vrut sa stie ce-i iubirea, sa afle n-a putut

Inger cazut(partea I)

           Ploua… cu vise, cu lacrimi, ploua cu speranta si moarte… Ploua cu ingeri.
As da orice sa pot evada de aici. Am vazut un chip cald acolo jos, atat de cald si de profund. Cu ochii atat de negri. Cand i-am zarit irisul intunecat mi-am dorit sa fie vesnic noapte, am inceput sa urasc albastrul orbitor al cerului. Si de fiecare data cand priveste in sus am ametitorul sentiment ca se uita la mine, ca imi striga numele cu privirile. Numele meu, numele pe care nu il am… sau poate in toata aceasta eternitate l-am avut mereu si doar Ea il stie. Nu, odata cu Ea s-a nascut si numele meu, destinul meu, vointa mea, dorinta de a-mi parasi cuibul de lumina pentru a o putea iubi, acolo, jos… in lumea pe care pana acum o numeam Nicaieri. Inteleg ca inseamna mai mult, mult mai mult neantul acela ce se intinde la picioarele norilor. Priveam totul de sus, vedeam doar ceata si niciodata nu am fost curios sa stiu ce se afla sub Noi, sub lumea celor divini. Era aproape infricosatoare ideea de a cobori acolo. Dar intr-o dimineata… intr-o banala dimineata… s-a desprins ceata, s-a rupt gri-ul ce despartea cele doua lumi paralele si am vazut-o pe Ea, am vazut intunericul si, spre pacatul meu, mi-a placut intunericul. L-am adorat de prima data cand l-am vazut atat de adanc si de maret, de unic, in ochii Ei. Intunericul… Deja mi-am scufundat ratiunea undeva departe de realitatea in care am trait pana acum. Iar floarea de putere, de nesiguranta si de lumina in acelasi timp, ma invaluie tot mai mult. E poate ceva ce pare imposibil, poate chiar e imposibil, insa eu voi pleca de aici. Stiu ca nu imi este permis, stiu ca voi suferi. Dar voi fi capabil sa inving orice. Voi invinge necunoscutul, durerea, raceala lumii de acolo. De un singur lucru mi-e frica : mi-e frica ca atunci cand voi ajunge la Ea, Ea nici nu se va uita la mine…

        Creaturile ca el nu au avut vreodata vise. Ca sa poata sluji in lumea divina, Dumnezeu le-a luat visele, fanteziile, le-a orbit ochii ca sa nu poata vedea frumusetea straina a celor de jos. A facut poate o greseala cand a creat lumea : a creat doua taberi, cea de sus si cea de jos, ca din acestea doua sa se nasca inevitabil si cea de dedesubt. Insa poate si-a ratacit chiar El privirile macar odata dupa vreo muritoare cu ochi de demon si a implantat samanta vulnerabilitatii in toti cei din jur. Insa nu ar fi recunoscut absolut niciodata asta si nu ar fi eliberat niciodata pe nici unul din slujitorii lui pentru o obsesie trecatoare.
Iar el statea absent pe un colt de nor, si se intreba uneori ce s-ar intampla daca ar aluneca. Astepta cu nerabdare si cu sufletul cazut undeva in stomac sa se dizolve ceata si sa vada intunericul cuprins in doi irisi micuti, nevinovati. Se intreba daca ceata ar putea sa il adaposteasca in opacitatea ei, cauta din priviri, cauta inconstient, o crapatura in Calea Lactee pentru a patrunde in… nici el nu stia unde… Era un drum lung de parcurs pana unde visa el sa ajunga, dar simtea acea lume atat de aproape de inima sa incat trecea mereu cu vederea greutatile. Care greutati ? Exista iubire… « Ma iubeste ? »

In pure cuvinte nascute din vise
Era liber, curgea in infernul tacut.
Credea in puteri nespuse, nescrise,
Dar nici o putere nu l-a salvat de trecut.

Un trecut de durere in apa seaca de Rai,
Privind ratacit, creand nopti de mila,
Cu buzele dulci ca macii rosii de mai,
Visand tot mai mult la un glas de copila.

Credea in iubire, sau poate-n iluzii…
Frangandu-si o aripa de-un colt de speranta.
Inconstient pica tot mai des in confuzii,
O clipa nu uita a tacerii nuanta.

Ar fi dorit uneori sa isi strige durerea,
Sa-si ucida plamanii intr-un strigat de ura.
Dar negasind macar odata puterea,
Cuvintele se topeau mereu pe-a sa gura.

Gand...

Picura un gand intunecat pana-n adancuri
si imi scufund privirea inauntru,pentru a nu simti
ploaia de sange ce-mi cade peste vanturi.
Nu simt,nu vad,dar stiu,si nu ma voi minti.
E liniste..atat de liniste incat inghit tacere..
imi simt constiinta muta strangand curent,
incet ma-ngrop in mine,avand in vedere
ca focul pentru viata-mi e aer permanent.

Tu nu cauti ca si mine-un adevar
sa legi viata de viata si moartea de moarte.
Tu spui ca-s o dementa,ca-s dusa,nu ma supar!
La urma urmei asta vreau… sa fiu dusa departe.

Ploua,acel gand ma ploua-n lumea mea de stele
si-am incercat sa ma feresc de cer ca sa ma pot gandi,
la el,si m-am inchis in cerurile mele…!
M-am hotarat,a lui,si nu ma veti opri!

Acum e bine,sunt eu,sunt pentru mine cer senin.
Nu am prea multe reguli si am si eu venin…
dar am si foc si cer si adevar si vanturi
Caci m-a patruns un strop de gand pana-n adancuri!