Ploua… cu vise, cu lacrimi, ploua cu speranta si moarte… Ploua cu ingeri.
As da orice sa pot evada de aici. Am vazut un chip cald acolo jos, atat de cald si de profund. Cu ochii atat de negri. Cand i-am zarit irisul intunecat mi-am dorit sa fie vesnic noapte, am inceput sa urasc albastrul orbitor al cerului. Si de fiecare data cand priveste in sus am ametitorul sentiment ca se uita la mine, ca imi striga numele cu privirile. Numele meu, numele pe care nu il am… sau poate in toata aceasta eternitate l-am avut mereu si doar Ea il stie. Nu, odata cu Ea s-a nascut si numele meu, destinul meu, vointa mea, dorinta de a-mi parasi cuibul de lumina pentru a o putea iubi, acolo, jos… in lumea pe care pana acum o numeam Nicaieri. Inteleg ca inseamna mai mult, mult mai mult neantul acela ce se intinde la picioarele norilor. Priveam totul de sus, vedeam doar ceata si niciodata nu am fost curios sa stiu ce se afla sub Noi, sub lumea celor divini. Era aproape infricosatoare ideea de a cobori acolo. Dar intr-o dimineata… intr-o banala dimineata… s-a desprins ceata, s-a rupt gri-ul ce despartea cele doua lumi paralele si am vazut-o pe Ea, am vazut intunericul si, spre pacatul meu, mi-a placut intunericul. L-am adorat de prima data cand l-am vazut atat de adanc si de maret, de unic, in ochii Ei. Intunericul… Deja mi-am scufundat ratiunea undeva departe de realitatea in care am trait pana acum. Iar floarea de putere, de nesiguranta si de lumina in acelasi timp, ma invaluie tot mai mult. E poate ceva ce pare imposibil, poate chiar e imposibil, insa eu voi pleca de aici. Stiu ca nu imi este permis, stiu ca voi suferi. Dar voi fi capabil sa inving orice. Voi invinge necunoscutul, durerea, raceala lumii de acolo. De un singur lucru mi-e frica : mi-e frica ca atunci cand voi ajunge la Ea, Ea nici nu se va uita la mine…
As da orice sa pot evada de aici. Am vazut un chip cald acolo jos, atat de cald si de profund. Cu ochii atat de negri. Cand i-am zarit irisul intunecat mi-am dorit sa fie vesnic noapte, am inceput sa urasc albastrul orbitor al cerului. Si de fiecare data cand priveste in sus am ametitorul sentiment ca se uita la mine, ca imi striga numele cu privirile. Numele meu, numele pe care nu il am… sau poate in toata aceasta eternitate l-am avut mereu si doar Ea il stie. Nu, odata cu Ea s-a nascut si numele meu, destinul meu, vointa mea, dorinta de a-mi parasi cuibul de lumina pentru a o putea iubi, acolo, jos… in lumea pe care pana acum o numeam Nicaieri. Inteleg ca inseamna mai mult, mult mai mult neantul acela ce se intinde la picioarele norilor. Priveam totul de sus, vedeam doar ceata si niciodata nu am fost curios sa stiu ce se afla sub Noi, sub lumea celor divini. Era aproape infricosatoare ideea de a cobori acolo. Dar intr-o dimineata… intr-o banala dimineata… s-a desprins ceata, s-a rupt gri-ul ce despartea cele doua lumi paralele si am vazut-o pe Ea, am vazut intunericul si, spre pacatul meu, mi-a placut intunericul. L-am adorat de prima data cand l-am vazut atat de adanc si de maret, de unic, in ochii Ei. Intunericul… Deja mi-am scufundat ratiunea undeva departe de realitatea in care am trait pana acum. Iar floarea de putere, de nesiguranta si de lumina in acelasi timp, ma invaluie tot mai mult. E poate ceva ce pare imposibil, poate chiar e imposibil, insa eu voi pleca de aici. Stiu ca nu imi este permis, stiu ca voi suferi. Dar voi fi capabil sa inving orice. Voi invinge necunoscutul, durerea, raceala lumii de acolo. De un singur lucru mi-e frica : mi-e frica ca atunci cand voi ajunge la Ea, Ea nici nu se va uita la mine…
Creaturile ca el nu au avut vreodata vise. Ca sa poata sluji in lumea divina, Dumnezeu le-a luat visele, fanteziile, le-a orbit ochii ca sa nu poata vedea frumusetea straina a celor de jos. A facut poate o greseala cand a creat lumea : a creat doua taberi, cea de sus si cea de jos, ca din acestea doua sa se nasca inevitabil si cea de dedesubt. Insa poate si-a ratacit chiar El privirile macar odata dupa vreo muritoare cu ochi de demon si a implantat samanta vulnerabilitatii in toti cei din jur. Insa nu ar fi recunoscut absolut niciodata asta si nu ar fi eliberat niciodata pe nici unul din slujitorii lui pentru o obsesie trecatoare.
Iar el statea absent pe un colt de nor, si se intreba uneori ce s-ar intampla daca ar aluneca. Astepta cu nerabdare si cu sufletul cazut undeva in stomac sa se dizolve ceata si sa vada intunericul cuprins in doi irisi micuti, nevinovati. Se intreba daca ceata ar putea sa il adaposteasca in opacitatea ei, cauta din priviri, cauta inconstient, o crapatura in Calea Lactee pentru a patrunde in… nici el nu stia unde… Era un drum lung de parcurs pana unde visa el sa ajunga, dar simtea acea lume atat de aproape de inima sa incat trecea mereu cu vederea greutatile. Care greutati ? Exista iubire… « Ma iubeste ? »
Iar el statea absent pe un colt de nor, si se intreba uneori ce s-ar intampla daca ar aluneca. Astepta cu nerabdare si cu sufletul cazut undeva in stomac sa se dizolve ceata si sa vada intunericul cuprins in doi irisi micuti, nevinovati. Se intreba daca ceata ar putea sa il adaposteasca in opacitatea ei, cauta din priviri, cauta inconstient, o crapatura in Calea Lactee pentru a patrunde in… nici el nu stia unde… Era un drum lung de parcurs pana unde visa el sa ajunga, dar simtea acea lume atat de aproape de inima sa incat trecea mereu cu vederea greutatile. Care greutati ? Exista iubire… « Ma iubeste ? »
In pure cuvinte nascute din vise
Era liber, curgea in infernul tacut.
Credea in puteri nespuse, nescrise,
Dar nici o putere nu l-a salvat de trecut.
Era liber, curgea in infernul tacut.
Credea in puteri nespuse, nescrise,
Dar nici o putere nu l-a salvat de trecut.
Un trecut de durere in apa seaca de Rai,
Privind ratacit, creand nopti de mila,
Cu buzele dulci ca macii rosii de mai,
Visand tot mai mult la un glas de copila.
Privind ratacit, creand nopti de mila,
Cu buzele dulci ca macii rosii de mai,
Visand tot mai mult la un glas de copila.
Credea in iubire, sau poate-n iluzii…
Frangandu-si o aripa de-un colt de speranta.
Inconstient pica tot mai des in confuzii,
O clipa nu uita a tacerii nuanta.
Frangandu-si o aripa de-un colt de speranta.
Inconstient pica tot mai des in confuzii,
O clipa nu uita a tacerii nuanta.
Ar fi dorit uneori sa isi strige durerea,
Sa-si ucida plamanii intr-un strigat de ura.
Dar negasind macar odata puterea,
Cuvintele se topeau mereu pe-a sa gura.
Sa-si ucida plamanii intr-un strigat de ura.
Dar negasind macar odata puterea,
Cuvintele se topeau mereu pe-a sa gura.
